inima, și toate astea îmi pricinuiau o stare de turburare sufletească în care zâmbetele erau căptușite cu lacrimi. O amintire drăgălașă și cam caraghioasă mi-a rămas despre un tânăr care, cu un an înainte, mi-arătase o deosebită prețuire și care hotărî acum pe părinții lui să dea un ceai în cinstea noastră, ca să sărbătorească plecarea mea într’o țară străină. S’a dat și o reprezentație de teatru improvizat, jucându-se așa numitele șarade. Cuvântul ales era România, care fu împărțit în silabe; dar când fu să se reprezinte cuvântul întreg, tânărul se găsi într’o încurcătură nespusă; ce să fie România, și oare unde s’o fi aflând? Parcă-l văd și acum în rolul unui învățător dând copiilor o lecție de geografie, în care cuvântul România trebuia rostit. Zâmbesc și acum, la amintirea încurcăturii lui când veni clipa cea de cumpănă și când după oarecare bâlbîire sfioasă, întrebă pe pretinșii lui elevi: „care din voi... hm... poate să-mi spună... hm... numele acelui oras din Ungaria?...”
Oraș din Ungaria!... Auzi vorbă! Chiar și atunci am fost jignită de această părere asupra viitoarei mele țări, însă tocmai mai târziu mi-am dat seama de insulta ce se cuprindea într’însa.
Păstrez până în ziua de azi niște prea frumoase lingurițe de argint vechiu, cari au în vârf câte o micuță corabie de argint, dar de nuntă, oferit de nevinovatul tânăr și de familia lui, căci tatăl lui fusese amiral, și de câte ori întrebuințez lingurițele, mă gândesc la acea caraghioasă părere despre România.
