de care își aducea aminte cu drag. Imi vorbi despre soțul meu, arătând nădejdea că mă purtam ca o soție supusă și ascultătoare. Mă întrebă și despre servitori, bunica fiind totdeauna plină de grijă și de bunăvoință față de servitorii ei. I se întâmplase în mai multe rânduri să fie servită de trei generații din aceeași familie, și era o datină, pe care ar fi dorit s’o găsească și în celelalte case regale. Și apoi, deodată, întorcându-se spre mine, îmi puse neașteptat, următoarea întrebare: „te-a cloroformat când ai născut copiii?”
Ah, Doamne, de ce-mi punea această întrebare? Era oare și ea din acei ce nu admit să se ușureze durerile unei femei prin progresul științei moderne? Oare credea în blestemul Evei și că dealungul tuturor veacurilor femeia trebue să-l rabde fără împotrivire, supunându-se Cuvântului Vechiu, oricât ar înainta lumea? Sau gândea și ea, la fel cu Carmen Sylva, că faptul de a da naștere unui copil, e o clipă de așa poetică răpire, încât nu se cuvine ca ceva să micșoreze extazul unei asemenea dureri? Simții cum mi se suia sângele în obraz și cum mi se usca gâtlejul. Curaj!... Trebuia să mărturisesc că mi se dăduse să respir’o clipă cloroform, că mama și doctorul englez stăruiseră s’o facă, cu toate că doctorii români erau tot atât de opuși acestei idei ca și regina lor, poetă. Cu glas scăzut, mărturisii, așa dar, că fără să fiu adevărat adormită, pe la sfârșit, mi se mai îndulcise puțin crunta suferință, cu ajutorul acestui binecuvântat narcotic...
Și acum așteptam o mustrare, o predică sau vreo dovadă de disprețul regalei bunici, căci regina Victoria era fără îndoială o
