Eram o mică făptură nevinovată, încrezătoare, care gândea puțin dar simțea mult și avea idei despre viață pe deantregul greșite.. Aceasta lămurește pentru ce nu-mi aduc aminte limpede, decât întâmplările și episoadele cari mă priveau în deosebi pe mine; îmi răsar in minte ca niște tablouri bine conturate, pe când toate celelalte s’au șters. Iată câteva din acele tablouri:
Stau cu sfiosul meu logodnic și alți membri ai familiei, în frumosul și largul vestibul oval dela Windsor, plin de minunatele picturi și sculpturi care ne încântau atât de mult și unde îi plăcea bunicii să-și primească musafirii înainte de prânz. Toc, toc! Se aude bastonul bunicii înainte de a apare ea, precum și foșnetul rochiei de mătase grea, toc... toc... Și iat-o, micuță, zâmbitoare, puțin cam sfioasă, cu dinți mici ca de șoarece și cu o voce de o încântătoare mlădiere, când vorbește tânărului principe german, în limba țării lui. 0 văd uitându-se în sus, spre dânsul și întrebându-l de părinții lui „die ich so lieb habe”[1], și spunându-i că are totdeauna în odaia ei, un portret al mamei lui. „Sie war so wunderschön”[2]. Iar tânărul se închină sfios, pleoapele îi tremură și se poartă cum știe el mai frumos, iar eu, care din fire împărtășesc simțirile oricui, mai ales când trece printr’o clipă de grea cumpănă, pricep tot ce se petrece într’însul și simt și eu sfioasă ca el străbătându-mă când fiori calzi, când reci.
