noastră, acea simțire, nu doar că erau cine știe ce deosebit de frumoși, de deștepți sau de fermecători, dar erau și ei tineri și priveau pentru întâia oară minunile vieții. Unul era Arend, oacheșul și misteriosul; altul, Löwel, cel blajin, uriașul, pe care îl iubea mica surioară Baby, și care se roșea ca un bujor, când își vâra ea mânuța într’a lui; avea două gropițe mari, care-i dădeau o înfățișare de nevinovăție și era tocmai la vârsta când se schimbă vocea, astfel încât i se frângea glasul în mod ciudat, de câte ori râdea. Altul era Froman, cel încrezut, cel mai frumos dintre toți, și care cucerea foarte ușor inimile fetelor; apoi Winter, cel „nici într’un fel”, prietenul și confidentul tuturor, dar care nu făcea să bată nicio inimă; mai era și Ribbek, clownul, gata la toate năzbâtiile, zburdalnic în mijlocul nostru ca vinul de șampanie și ușurând toate clipele prea încordate; însfârșit Schultes, cel cumpănit, prețuit de toată lumea dar care nu era „flirtul” nimănui. Numele tuturor erau pline de însemnătate și țineau mare loc în viața noastră pe atunci, dar treptat, ni s’au șters din minte, precum și chipurile de cari erau legate, așa încât sunt nevoită să fie o ușoară sforțare ca să mi le redeștept în amintire.
Când fac însă acea sforțare, îi revăd pe toți și-mi pare că le trimit un semn de recunoștință, un salut de dincolo de anii scurși, un salut din timpul tinereții noastre...
Eu am fost cea dintâi care a părăsit căminul părintesc și ursita m’a dus în colțul cel mai depărtat al Europei, astfel încât, despărțirea mea de ei fu deplină; surorile mele poate c’au urmărit cariera fiecăruia; eu n’am
