Probabil că-l și avea! Dar venea prea de jos ca să ajungă până la nasurile noastre iscoditoare!
Am fost surprinse de cei mari furișând priviri peste balustrada scării de din dos, spre „Firida Gloriei” și repede am fost gonite către regiuni mai potrivite pentru „fetițe cuminți”, după cum ni se spuse cu mustrare.
Ah, dar sunt atâtea lucruri de cari îmi amintesc, cu toate că e așa de mult de atunci!
Bunăoară, vacile scoțiene, cu coarne uriașe, cu ochi mari, trecând domol pe cărarea ce ducea, prin parc, la biserică. Frumoase erau, cu părul lor creț de culoarea nisipului, castaniu ori negru, și atât de lung, încât le atârna pe frunte ca niște canafuri, ceeace le dădea o înfățișare ciufulită și aproape copilărească; și nu știu cum, tocmai aceste canafuri învoalte îți insuflau încredere; făceau să pară animalele atât de blajine încât uitai oarecum nemaipomenita mărime a coarnelor lor. Stăteau în loc nemișcate, ca niște statui; aveau capul ridicat și priveau cu ochi blânzi procesiunea noastră de mici mironosițe, pășind Dumineca, cu cartea de rugăciuni în mână, dealungul drumului spre Casa Domnului.
Și ce frumoși erau cerbii! — cirezi întregi păscând iarbă, sau, speriați deodată, luând-o la fugă prin pădure. Nimic nu era mai minunat pentru noi decât a culege, în plimbările noastre, bucățele căzute din coarnele lor, pălite de soare și de vânt, pe cari le duceam acasă socotindu-le adevărate comori.
Iar într’o zi am descoperit un pom, în care era o gaură mare, mare. Trebue să fi fost un pom de proporțiuni în adevăr neasemănate,
