Mai ales în tunica verde închis, pantalonii creți, cizmele înalte și căciula mică de astrahan alb a uniformei lui de paradă, avea o înfățișare nespus de măreață, însă cam aspră. Era scurt la mișcări, rar la cuvinte și avea un fel deosebit de a-și ține mâinile încrucișate, cu degetele dela o mână în jurul pumnului celeilalte, sunând neîncetat o brățară de lanț pe care o lovea necontenit de manșetă. Avea ochii cenușii ca oțelul, și lumina ochilor i se îngusta ca a unei pisici, până ajungea cât un vârf de ac și atunci, era într’însul ceva amenințător. Ah! dar cât era de frumos! așa nemaipomenit de drept, o arătare de neasemănată măreție, cu toate că în chipul lui se ghicea fanatismul inimii sale.
Dar când mă uitam în sus la el, cu ochii plini de încredere și de adorare ai unei copilite ce nu știa nimic din lucrurile aspre, răutăcioase și nemiloase ale vieții, ochii lui de oțel se îmblânzeau o clipă, nu avea însă niciodată o privire călduroasă și mângâietoare, căci trebue să mărturisesc că, până și în ceasurile lui cele mai blajine, nu era în unchiul Sergiu nimic binevoitor sau ademenitor.
In el trăia tiranul, gata în orice moment să isbucneascâ; era în firea lui ceva neînduplecat, nemilos; simțeai fără voe că dinții îi sunt încleștați.
Aspru, nerăbdător, scurt la vorbă, poruncitor, n’avea într’însul nimic din firea veselă și cam nepăsătoare a celor trei frați mai mari; de fapt era un om cu totul deosebit de ei. Totuși noi îl iubeam, ne simțeam fără voe puternic atrase spre dânsul, cu toate că știa să fie aspru.
