în convorbirea lor, iar când le răspundeai, mintea lor apucase să rătăcească departe și sfiosul tău răspuns rămânea plutind în aer, un biet lucrușor rătăcit și rușinat, lăsat deodată disprețuit și fără țel.
Nu era în aceasta vreo răutate chibzuită; însemna numai că pentru o clipă ființai alături de dânșii, iar în clipa următoare gândurile lor luau o cale atât de deosebită, încât cu adevărat nu te mai simțeau, nici nu te mai vedeau.
Copiii însă țin grozav să fie văzuți, simțiți și auziți, și cei cari te fac să pari mai străveziu decât aerul, te umilesc nespus.
Chiar și tata avea acest dar al nebăgării în seamă, special familiei lui; uneori ți se părea că privirea lui trecea dincolo de tine.
Mama avea la Balmoral o bucurie deosebită..
Se găseau acolo o mulțime de ciuperci. Rușii sunt mari cunoscători de ciuperci și în țara lor se fac din ele mâncări delicioase. Este un soi de ciupercă cu piciorul tare ca piatra și capul cafeniu-cenușiu. In Germania se numesc „ciuperci de piatră” și sunt socotite ca de o rară bunătate.
Soiul de ciuperci pe cari le culegea mama în mari cantități la Balmoral, erau un fel de veri de al doilea cu acestea, un fel de rude sărace, dar tot atât de bune, mai ales gătite cu un sos de smântână parfumat cu nu știu ce ierburi. Această specie crește mai des la piciorul mesteacănilor.
Mama aducea acasă coșuri pline cu ciuperci de acestea, însă spre marea ei umilire, bucătarii regali nu vroiau să știe decât de obișnuita,
