Mulți ani după aceea, i-am găsit, nu știu unde, fotografia,
dar din nenorocire, originalul nu l-am mai revăzut!
In firea mea n’a fost niciodată nimic morbid, dar orice tablou reprezentând durerea sau moartea mă mișca în mod straniu, și mai în deosebi, când înfățișa o durere mută. Totdeauna cumpăram acele tablouri, dacă se putea.
Țin minte că am luat bilete de loterie la acea expoziție, cu speranța arzătoare de a câștiga „Mia Povera Maria”; de altfel poate că nici nu făcea parte din loterie. Ani îndelungați am visat bucuria ce aș fi simțit, dacă minunata aquarelă ar fi fost a mea.
Dar să ne întoarcem acum la Clarence-House.
Deasupra scărei principale era atârnat în perete capul unui elefant împușcat de tata în India, mi se pare; trompa lui aproape te atingea când treceai, iar în vestibul, se afla un urs ridicat pe picioarele dindărăt, o fiară imensă și sălbatică ținând cu labele dinainte o tăviță pe care vizitatorii își depuneau cărțile de vizită pentru șambelanii Palatului. Toate sălile erau pline de trofee de vânătoare, din diferite țări; — mai era și un manechin în armură japoneză purtând o mască cu zâmbetul ciudat; nu ne plăcea de loc ființa aceasta slută cu orbitele deșarte.
Ceeace ne plăcea însă cu deosebire, erau cele două mari saloane oficiale, rar întrebuințate. Unul se chema salonul chinezesc și era plin de curiozități de preț aduse din China de papa: splendide arme vechi, bronzuri, sculpturi în fildeș, broderii, și după cât îmi
