glumeață și exagerată a caricaturei se poate ascunde o ideie, o morală, o reflexiune, o pătrundere. Cred dar că se poate afirma că un istoric, care ar vrea să scrie asupra moravurilor și caracterelor unei epoci, ar trebui fără îndoială să consulte și pe caricaturiștii timpului.
Cinci ani am stat departe de amicul meu Jikidi. În acest timp, el lucrează, se dezvoltă din ce în ce mai mult, ajunge cunoscut, își crează o reputațiune simpatică. Tot Bucureștiul știe că este „unul care schimonosește oamenii”, făcându'i cu capul „cât banița și cu picioarele ca surcelele”. Jikidi devine deliciul burghiezului care fac haz de „miniștrii schimonosiți”, iar pentru oamenii politici, mal ales pentru deputați, un fel de Satyr înspăimântător. Acest om nu are nici un respect pentru chipurile politicianilor noștrii; dar, în tot cazul, chiar cel caricaturizat nu poate să nu admire talentul cu care a fost... „schimonosit”.
După cinci ani ne reîntâlnim. Prietenul meu era de astă dată o personalitate artistică recunoscută, păstrând încă
