servă mai mult ca fund scenic ale unei clare și grave realități. Printre acele se poate citi mal ales: «Balada Dracului». Pe când alși poeți au glorificat atrocitățile rezbelului, au coronat cu imnuri pe suveranii rezboinici, au cântat triumful omorului, — el, din potrivă, satirizează această măcelărie omenească, înfățișând-o cu culorile ei monstruoase și grozave:
Când regii după masă nu pot să doarmă bine
El dau representații ce se numesc rezbel,
Și pun două popoare să lupte între sine
Cu arme ce dau moarte, le ’mping către măcel.
.....................
.....................
Orchestra întonează un cânt de bărbăție
Și tunul zvîrle bombe ce zboară săcerând
Victima ce ’n țărînă se ’nclină ’n agonie,
Se strâmbă de durere, ecspiră blestemând.
Nu prețuiesc oare de zece ori mai mult aceste versuri de cât toate «patrioticile» barzilor noștri rezboinici? Și nu sunt ele mai morale, mai omenești? Ce vor sugera ele în mintea omului? De sigur, oroarea și dezaprobarea acestor fatale teatruri de încăierări, armonizate de spazme și vaiete, înroșite de
