Această pagină nu a fost verificată
Îs două mărĭ albastre: şi jos şi sus abis. . .
Eĭ trec printre pustiurĭ cu ochiĭ în plin vis —
Şi fug tot înainte, tot maĭ departe 'n zare,
Păn' i-a'ngrădit eterna şi liniştita mare.
S'aŭ dus...; sĕ duc într'una şi-s singurĭ amîndoĭ...
Ce nu maĭ vin din mare nebuniĭ înapoî?
— Furtuna urcă valurĭ acum din ceaţa zăreĭ
În vaetul sinistru ş'asurzitor al măreĭ.
