O înoire care n’a aflat imitatori și care face din zidirea gingașă a Inoteștilor un tip unic în desvoltarea arhitecturii noastre.
Se va găsi cineva care să fie mișcat prin aceste rânduri și care, printr’o expropriare cinstită, să redea țării mica podoabă de artă, căzută, printr’o neghiobie neiertată, în proprietate particulară?
Întreb: Se va găsi?
Și, întrebând, mă gândesc la trei persoane: la ministrul de Instrucție, la d. Kalinderu, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, și la P. S. S. Atanasie, episcop de Râmnic.
3. Lunca Oltului. Șerbăneștii-Dobrușa. Stăneștii. Mamul.
Străjeștii. Drăgășanii.
Trei-patru ceasuri în tren, și sântem la Drăgășani.
De o parte sânt dealurile cu vii, cu case boierești, cu pepiniere. Jos, e câmpia de luptă în care au fost striviți eteriștii greci de la 1821, cari fugiau din răsputeri spre Turnul-Roșu și Ardealul de mântuire și nu căutau câtuși de puțin să-și dovedească eroismul prin jertfa vieții. Un general grec a pus dăunăzi o piatră amintitoare, a cării inscripție a fost prefăcută apoi și în românește, după cererea Primăriei din târgușor.
De altă parte, cum ai ieșit din gară, sânt strade curățele și bine pietruite, cu case mici și nu tocmai frumoase, printre care se ridică o școală clădită de răposatul Simulescu, care era din Drăgășani, o Primărie, locuința cutărui moșier bogat; într’o mică piață e o fântână frumoasă cu bustul în bronz al aceluiași Simulescu, lângă care se vede un Ion Brălianu de marmură, care samănă întru câtva.
Mergem pe o șosea, apoi pe drumuri de țară spre satul Ștefănești, unde ne așteaptă un preot dintre
