cu crini, pivnițile bune pentru ascunderea armelor și grămădirea mijloacelor de traiu în timpul de iarnă și în vremea de primejdie, bucătăria cu hornul adânc, care poartă scrijelată data de 1653. De cealaltă parte a clădirii, alt pridvor pe stâlpi, căruia i s’a lăsat vechea înfățișare de cărămidă goală.
Acuma casa e despărțită în două de cei doi proprietari rivali cari au ieșit din desbaterile privitoare la testamentul sucit al ultimului „singur-stăpânitor”. Astăzi nu mai este aici altă luptă decât aceia pentru fumul sobelor sau pentru țipătul copiilor din amândouă părțile.
Mai nouă e biserica de astăzi, lucrată însă foarte bine după vechea datină, cu tot rostul ei de pridvor și de abside și cu o zugrăveală de toată frumuseța. Ea cuprinde mormântul lui Constantin Coțofeanu, răposat în 1826; ctitorul i-a fost însă numai fiul acestuia, Gheorghe Păharnicul, care a săvârșit-o la 1831. Fata lui, Catinca, a fost soția Polonului Paznanschi, care din ofițer rus ajunse a fi, pe la 1830, unul din organisatorii oștirii muntene. Mormântul lui, de marmură albă, se vede afară, în cimitirul copleșit de buruiană, care a năpădit și mormintele; lângă el e locul de odihnă al Catincăi, pe care versuri curate o arată:
Soție credincioasă și mumă cu iubire.
Abia s’a mântuit slujba, și, cu câteva clipe mai înainte, întâmpinaserăm cetele credincioșilor cari se întorceau, lăsând pe lespezi frunzele de copaci din Dumineca Mare și grămezile de pâni în forme ciudate. De-o parte, copiii, cei mai mulți în port de țară, având în frunte un mic dorobanț foarte chipos. Apoi femeile, fetele, în lungi cămăși cu cusături negre și mulți fluturi ce scânteie, cu câte un cojocel
