gramaticii, și, mulțămită d-lui „specialist” Stanisici, țevi din care nici nu picură.
Pământul e slab: tot mâl alb lăsat de ape; în el se prind mai bine tufele dese de cartofi, pe când grâul, orzul, ovăsul se ridică abia de la pământ în acest Maiu al celui mai îmbielșugat an ce se poate întâmpla. Nu e șes, ca dincolo, în Muntenia, la această latitudine, ci înălțimi mari întinse în dungi drepte, care aleargă în voie pe unde vreau, în loc să se rânduiască după chipul muncelelor, taie țara în fășii de văi, cu sau fără râuri în fundul lor.
Apa cea mare rămâne Jiiul, care trece în stânga. În voia țărnei moi, el se zbeguie cum îi place, și ochiul îl prinde prin copacii luncii numai în frânturi lucioase, sămănate fără rânduială, când ici, când colo. Dincolo de dânsul, un ultim rând de dealuri închide zarea.
El nu poartă sate. Toate așezările vin din dreapta. Înainte de a se atinge patul de nisip, foarte larg, prin care se poartă șuvițele sărace ale Amărăzii, înainte de a trece podul de lemn cu care se joacă de atâtea ori, rupându-l în bucăți, nebuna apă crescută de ploaie, pe când nezguduit stă mai încolo înaltul pod alb de fier al căii ferate, care se ivește de-odată din mijlocul malului păduros, — vezi moșia Ișalnița. În casa boierească de colo din fund, în mijlocul vechii grădini dese, locuiește o femeie care s’a înstrăinat cu totul de lume, dar știe să trăiască pentru cei săraci și rămași în urmă pe pământul ce stăpânește.
De și e Duminecă, de și piața din Craiova e plină de o mulțime curată în mari măntăli de pănură albă, tivită cu găitane negre, pe aici păstorul de vite are haine ca pământul și fața se zărește cruntă supt scurta căciuliță oltenească fără moț. Dar acești oameni întrebuințați veșnic la o muncă fără cinste și
