se ridică de-asupra coperișurilor de stuf, de șindilă, de hâdă tablă nouă. Preoțimea, ca părintele Surăianu, din Mihăița, care ne primește cu atâta prietenie caldă, învățătorimea, ca tânărul din Braloștița, doar dacă reiau astăzi în conducerea satelor un loc care era odată al boierimii oltene.
Și, totuși, când era vorba de Dumnezeu, dregătorii cei vechi căutau în pungă și durau zdravene clădiri în care meșterii fără carte știau să coboare canonul nescris al frumuseții veșnice. Nu știu dacă, la Coțofeni, boierii care poartă acest nume (satul se chiamă după păsările din pădure, ca Hurezi) și-au păstrat și astfel amintirea, la Braloșlița însă, în margenea satului, aproape de larga și aici foarte lina apă a Jiiului, vechii Argetoieni, coborâtori din Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele lui Șerban-Vodă și unchiul Brâncoveanului, — Racovițeștii pleacă din altă ramură feminină —, au înălțat una din cele mai bine proporționate și mai măiestru zugrăvite din lăcașurile acestor părți.
Pridvorul pe stâlpi strălucește de aprinsele colori ale chipurilor și scenelor sfinte, un brâu cu zimți, bine potrivit, încinge zidirea, fără sinuri, cu altarul pentagonal, cu un turnuleț lateral, cuprinzând scara la clopote, iar turnul cu delicate profiluri țâșnește ca un potir de floare din mijlocul coperișului odată șindilit sau acoperit cu olane, pe care-l subliniază alți zimți. Înăuntru, o întreagă seminție defilează pe ziduri: Mihai Spătarul și soția, Bălașa, fata lor, purtând numele fiicei Brâncoveanului și al Doamnei lui Constantin Basarab, cu soțul, Pitarul Constantin Argetoianu din Argetoaia, care e aici în fund, fiul lor, ctitorul bisericii, Serdarul Constantin, cu „jupanița” lui, fiică a lui Nicola din Slatina. Realismul figurilor arată meșteșugul vechiului zugrav din 1761. Această bogăție de zugrăveli complectează totala
