către una din cășcioarele muie, sau cai mânați la apă se smulg de supt pază și aleargă în voie, călăuzindu-se după instinctul lor sigur călre ușa stăpânului….
De altă parte, e strada târgului, care lasă și ea o întipărire deosebii de plăcută. Cele mai multe firme sânt românești, și n’am văzul decât o cârciumă evreiască, o bătrână Ovreică grasă pe scările unui pridvor și un negustor de seminție biblică rătăcind într’un colț de mahalà[1].
În aceaslă stradă, în curtea Primăriei de astăzi, se vede mănăstirea Râmnicului. O clădire prefăcută pe vremea lui Brâncoveanu, cu stâlpi frumoși și bune proporții. În ea a fost îngropat Suvorov tânărul, înecat în apa, acum secată de soare și oprită de mori, a Râmnicului, într’unul din marșurile rusești asupra Țarigradului robit de păgâni. O lespede amintește aceaslă păstrare a oaselor îndrăznețului soldat, înainte ca ele să fie strămutate, pentru o odihnă trainică, în Rusia însăși. Pe păreți și-au zgâriat numele, peste zugrăvelile de sfinți, în amintirea înaintașului mort, alți ostași ruși, din noul zbor de cucerire de la 1877[2].
În curte se păstrează o mare și grosolană cariatidă, Samsonul, care sprijinia odată tavanul ospătăriei în vechile chilii prefăcute astăzi în cancelarii municipale restaurate.
Învingător la Râmnic, Ștefan-cel-Mare a durat aici una din bisericile sale amintitoare de biruință. E mai sus, în aceiași linie de clădiri. Dar simțul religios, iubirea de orânduială a cetățenilor i-au smuls
