tufe mărunte, își strâng frunzele dese. Prăpăstii mari se deschid în dreapta, și dincolo de dânsele alte dealuri rotunde se ridică supt alt veșmânt de păduri pănă la culmile din zări, care zîmbesc, albastre. Jos, Teleajenul tulbure vuiește mânios de vale.
Turnuri răsar din desiș, și îndală te afli înaintea bolții de intrare a mănăstirii Susana Un cerc de bune case curate ca păharul încunjură o bisericuță gătită. De mult încă, din veacul al XVIII-lea, erau,, maice călugărițe”, de aici și de „dincolo”, în codrul din valea Teleajenului. Numai în veacul nostru, biserica s’a făcut de piatră, la 1840, iar peste patruzeci de ani s’a înoit cu ajutorul a trei Brașoveni. Starița însăși era Brașoveancă, precum este și cea de astăzi; o bună parte din maice, care lucrează la dulceți de zmeură, la scoarțe și la desul mohair negru, sânt fete în Ardeal, dar nu din țărănime chiar, ci din ceia ce s’ar putea numi „aristocrația» Săcelelor.
După ce s’a isprăvit pădurea, drumul duce tot printre minunate pajiști înflorite, de care încă nu s’a atins coasa la acest sfârșit de Iulie. Drept înainte, el țintește, printre căsuțele unui sat mai mic și sărac, la pasul, tăiat în lutul dealurilor împădurite, al Bratocii[1]. La dreapta, o cărare șerpuiește printre flori pănă la mănăstirea Cheii.
Te-ai aștepta la una din tainițile de murdărie și neîngrijire care sânt astăzi, prea adesea, mănăstirile călugărilor. Îndată ai însă o plăcută surprindere. Totul e în bună stare și arată un spirit de rânduială desăvârșită. De-asupra ușii, o inscripție cu slovele frumoase, bine săpate, arată cum s’a ridicat clădirea pe moșia Banului Mihalachi Ghica, frate a doi Domni și
- ↑ E un nume de om. Cf. Obrocea.
