de nu s’au mai întors. Și au rămas Chioajdele astea slobode. N’o fi amintirea Ungurilor cari au dat numele acesta de Kövesd, Ținutului?
Pe pripoare înguste, sărind peste deschizăturile de-asupra apei unde se hârjonesc copiii goi, ajungem la locul misterului.
De o parte și de alta lanuri sărace, grupe de pruni. În fund un ciudat deal vânăt, plin de pădure deasă, cu un vârf ca un deget spre cer. Acolo e Cetățuica.
Și iarăși un colț de istorie învăluit în brumă se ridică înainte. „Cetățuica” e, ca și Cetățuia, totdeauna vechea așezare preistorică.
Lângă noi, Piatra Corbului. E o imensă clădărie de pietre sure care ar părea anume șlefuite și așezate. Suprafețe plane, mușcate și pișcate de ploi, cu crăpături simetrice, cu săpături naturale și unghiuri. Așa e și în adâncitura unde ploaia singură a săpat capricioasele zigzaguri. Gol, uscat, ars, iară un mușchiu, monstrul cenușiu privește spre verdele viu al Cetățuicei…
Ne întoarcem. E vorba de lipsa de grijă, de încurcăturile țării. La acești domni ai sufragiului universal e un nesfârșit desgust pentru alegerile care „țin două luni pe țărani numai într’o beție”.
Asemenea convingeri fac cât comoara visată pe Piatra Corbului, unde Tatarii n’au scris nimica.
18. La schitul prahovean al Crasnei
De la Izvoare, în Prahova, apa Crasnei apucă la stânga, strânsă din ce în ce mai mult între dealuri pietroase, care par despicate numai pentru a lăsa să se strecoare această șuviță de argint viu. Drumul înalt duce printre fânețe ce se cosesc de oameni cari au venit pentru aceasta de departe și se adăpostesc noaptea în preajma caselor mari risipile pe pajiștea
