sărăcăcioasă de ciubuc înfășurând păreții joși. Și aici e slujbă. Afară, femei merg pe la morminte și aprind candelele, și curăță florile, și fumegă cu tămâie de-asupra movilei, aruncând cărbuni stânși ca și viața de desupt, în bielșugul ierbei. De departe a venit părintele s’o facă; murgul mărunțel, cu șeaua pe dânsul, paște evlavios buruiana cimitirului.
Răpede, mi se aduc cărțile cele mai vechi, care, în lipsa unei pisanii, deslușesc rostul întreg al bisericii și rostul mai nou al satului. Zidurile s’au înălțat la sfârșitul veacului al XVIII-lea, și cel d’intăiu preot a fost popa Stanciul, care ajunse pe urmă și proiestos și a cărui iscălitură, măiestru încondeiată, odată pusă și în criptogramă, se vede pe toate vechile tomuri chirilice. Sătenii cari s’au strâns, — sânt, la o parte, și femei, dar fără port românesc; lângă „centru” am văzut chiar o grupă de fete în rochii de oraș, trandafirii și albastre, — ascultă cu multă luare aminte și recunosc: pe popa Stanciul, pe vechii ctitori, străbuni ai celor de față, pe cutare Mocani din Ardeal cari și-au trimes cărțile de danie. E o deșteptăciune, o siguranță, o prietenie veselă care te încălzesc la inimă. Unul a știut să afle rostul criptogramei, pe care n’o puteam desluși.
Și iată vine de se amestecă la mica ședință de istorie locală, pe temeiul documentelor, și părintele. Să aibă vre-o șaptezeci de ani; barba albă curge în valuri, părul se revarsă în plete încă sure; sprincenele negre fac umbră deasă de-asupra ochilor buni. Aude și vede ca oricare din tineri. Și parc’aș vrea să-l văd călare pe murg, pornind spre casă sau apucând, în această zi de Duminecă, drumul Vălenilor, ca unul din popii războinici de pe vremuri, cari biruiau pe Satana și cu ascuțișul săbiei, cu glontele flintei.
