cu păduri mușcate, zdrentuite, foarte îngustate, sau se înalță despoiate. În șesul larg se întind lanuri lungi de porumb, care arată că aici stăpânește proprietarul mare. În dreapta și în stânga, nu în gropi sau în ascunzători, ci pe muchi de dealuri, în vileag, se desfășură sate, care n’au nimic deosebit decât coperișurile de stuh ale unor case. Biserica din Jirov, de la 1833-5, pomenește pe „Împăratul Nicolae Pavlovici”, cea din Covrigi are un pridvor cu stâlpi frumoși, cea din Corcova, zidită în veacul al XVIII-lea de Constantin Strâmbeanu, imitează ciubucele rupte de la Stelea din Târgoviște, are ocnițe asemenea întru câtva cu ale Strehaii, zimți și cadre de piatră sculptată la ferești.
La Tarnița, unde ne așteaptă prietenește familiile Hârgotă și Popescu, sântem, ni se spune, în locul celor mai vechi exploatări de aramă: s’ar cunoaște săpăturile de atunci, și, de-o parte și de alta a șoselei, se răsfiră praful pietrei cotlite.
Ar fi fost cândva aici o mai însemnată așezare. Ziduri de biserică ni se arată în curtea unui sătean, și casmaua lui răscolește scăfârlii galbene, rotunde. Azi însă casele sânt puține, destul de gospodărești însă, dar sărace, cu vetre primitive de lut în odăile fără găteală; ceia ce interesează mai mult în acest tip de clădiri din lemn întrețesute și muruite cu lut, cu acoperișul triunghiular ca o glugă, de șindilă sau de lați, e scara piezișă, care străbate interiorul, ducând la rândul de sus, scara visibilă din afară, cu margenea ei împodobită. Bisericuța de pe muncel e tot ce poate fi mai smerit, cu înjghebarea-i de lemn abia uns, cu „tâmpa” ei de lemn și rândul de icoane al meșterului rural de la 1799.
Aici e satul românesc. La Baia-de-Aramă, alături, vezi altceva. Lângă aceiași iute, veselă, limpede apă
