speculează, câștigă și se duc; de viața socială a Românilor, pe care o desprețuiesc, se țin departe. Evreul, care se furișează și pe lângă țăranul cu pogoane petrolifere și pe lângă Englesul, Americanul, Olandesul, Germanul care nu ni știe țara, oamenii, limba, și pe lângă advocat, căruia-i mână clienții, el rămâne, ocupă, anexează, domină. Toată societatea ploeșteană își presintă omagiile arhibogatului Max Șapira, și foițele locale se împodobesc cu chipurile și biografiile Evreilor triumfători.
Mihai Viteazul era în Ploești, „în Curtea sa din Ploești”, la 7 Iunie, apoi la 6, la 23 Iulie 1598, acum ceva mai mult de trei sute de ani. Între 23 și 25 Octombre 1599, tocmai trei sute șaptesprezece ani de atunci, au plecat de aici cele trei cete ale oștirii lui, de multe mii de oameni, spre pasul Branului și spre pasul Buzăului, — această din urmă ceată cu el însuși în frunte, — ca să iea Ardealul.
Pe locul unde a stat marele viteaz, Matei Basarab, unul dintre tovarășii săi de luptă de atunci, a făcut „sfântă și dumnezeiască biserică din temelie”, a Sf. Apostoli, pe care apoi, la 1742, o zugrăviau meșterii plătiți de un Brașovean, mare negustor, Avram, a cărui soție Ilinca își zicea „paniță”, jupăniță. „Biserica Domnească”, rău prefăcută, trăiește și pănă astăzi.
Negustori și meșteșugari pământeni ca și tovarășii lor veniți din Ardeal au ridicat apoi în epoca românească, de târg cu câștig și economie așezată, cu dragoste de biserică și școală, care ține pe la 1800 pănă după 1850, bisericile Sf. Pantelimon, Sf. Nicolae cel Vechiu, Sf. Dumitru, Buna-Vestire, Sf. Voevozi, Sf. Gheorghe, cu frumoșii stâlpi de lemn din pronaos, la care timpul nostru pretențios și fără gust a adaus câteva contrafaceri după biserica de la Argeș,
