pe care le acopere astăzi însă. ca pe o țernă obișnuită, care n’ar fi stropită cu sângele luptelor pentru lege și putere, învălmășeala sălciilor bogate în frunziș. Când vaporul atinge capătul ostrovului. Dunărea, împuternicită, îi cere silinți mai mari pentru a tăia valurile ce se zbat în voie pe întinderea largă. Iată acum câteva case albe cu coperemintele roșii, care pătează singurătatea malului drept, pe când, pe cel stâng, Giurgiul se înfățișează acum întreg, cu luntrile care lucrează dedesupt la bogăția viitorului. Și pe țermul străin se văd acum șlepuri ale serviciului nostru de navigație, un vapor românesc prin care comunică malurile, linii de drum de fier pe care sânt înșirate vagoane pentru transportul călătorilor, fragmente de cheiu întărind malul și o pârghie de ridicat mărfurile din vapoarele ce vin spre ponton. Mai departe ai o foarte frumoasă clădire care e un spital și altele mai mici, acoperite cu plăci de tinichea roșie. E „stația» marelui oraș bulgăresc Ruse, Rusciucul Turcilor și al nostru, al doilea oraș poate după capitală: Sofia.
Din adevăratul oraș se ivesc: o frumoasă biserică a catolicilor, mai departe, câteva case mari în stilul obișnuit la noi și, printre ele chiar, strade înguste. Pe coasta de lut, căruțe; hamali turci și bulgari își trag cu greu opincile din noroiul îndărătnic. La ponton, câțiva soldați în uniforme șterse de soare, un vânător, și el în mantă de aceasta murdar-cenușie, cu fundul căciulii și lampasurile verzi, cu sabia încârligată, un ofițer și lume amestecată. Iar pe urmarea liniei de dealuri se gaibără fără orânduială vechiul Rusciuc al Turcilor, străbătut de minarete. Două corăbii bulgărești de războiu stau în port.
Apoi iarăși Dunărea curge între malul carpatic jos și verde și înaltul mal balcanic, cu muncele gârbove, pe care le acopere o plisă moale de verdeață veștedă.
