O șosea duce spre port, între sălcii cu trunchiul borchinos, bolfos, spârcuit de ramuri strâmbe, ce se rășchiră fără frumuseță. Jos, malul dunărean e acoperit de buruieni de apă, pe care le-a sângerat, ucizându-le, toamna, de porumbiști brune, de pășuni pentru vitele îmbielșugat cornorate. Linia trenului, aproape paralelă cu șoseaua, se deapănă înainte, pe podișca ei pleșuvă. Între drumul de fier și cel de piatră, cărări se strecoară prin ierburile uscate: dungi negre, umede, pe care lunecă mai ușor roțile micilor căruțe ce se întorc goale după descărcat. Pe când altele pline, căruțe cu cai și cară cu boi, înaintează încet pe șosea, în lungi șiruri, ducând, supt acoperișul de coceni care-i ferește de ploaie, sacii umflați de boabe. Mână mahalagii din Turnu, Bulgari romanisați ca limbă, ori măcar ca port, căci au părăsit tichia și scurteica de abà cafenie pentru vesta neagră sau albastră, de postav, și căciula pătrată. Bulgari de peste Dunăre, lucrători ce se întorc cu simbrie românească în buzunar, după ce au prins carne din borșul gol cu care se mulțămesc, sau hamali de la port, trec în hainele lor de acasă prin vălmășagul de roți. Și, pe lângă mersul lor stângaciu, pe lângă fața lor bugedă, cu fălcile mari, se desface ager și aristocratic ciobănelul cu ovalul alb, blând, supt marea cușmă mițoasă, cu zeghea zvârlită împărătește pe umeri, Mocanul pribeag, fudul ca un pilealus, vechiul „căciular” al Dacilor străbuni, dorobanțul cu ochii isteți supt cocheta-i bonetă de serviciu.
Jos, se întinde acuma portul: vamă, magazii, pontoane, pârghii, cară ce se frământă: pănă în această tărzie toamnă friguroasă dăm lumii aurul holdelor noastre. Șlepuri așteaptă pe Dunărea de ardesie.
În față, stânca Xicopolei răsare, iarăși, pânditoare
