1. În Teleormanul șes.
Un tren care pleacă din Pitești urmează linia principală până la stația Costești, și de aici are drumul său deosebit spre Dunăre. Îl străbat într’o dimineață de toamnă morocănoasă, în ploaia din neguri a căreia se ascunde parcă, totuși, pentru mai tărziu, o făgăduială de lumină călduță, de puțin senin mângâietor. Se văd pănă în restrânsă zare alburie nemărgenite lanuri de arătură proaspătă, negre în bura de ploaie care le stropește; movilele pe care le taie drumul, își destăinuiesc cuprinsul de pământ negru și roșietec, darnic de hrană. Pășunile pe care se răsfiră grupe de oi, cai mărunți și vite greoaie, cu coarnele larg arcuite, sânt mai puține. Păduri abia dacă se găsesc arare ori, în margenea vederii. Teleormanul, desișul sălbatec de sălcii și fagi al vremilor barbare, — Dell-Orman —, n’a păstrat nici atâta frunziș cât Ilfovul: cultura mare, pentru hrana popoarelor depărtate, i-a cerut toată țărâna de bielșug.
Nu e pretutindene un șes, dar nu se poate vorbi de dealuri, nici în partea mai ridicată, ce vine după Roșii-de-Vede, de unde o altă linie pleacă spre celălalt târg al Teleormanului, Alexandria lui Alexandru Ghica-Vodă. Fața pământului se cufundă și se ridică, se încovoaie și se gârbovește, într’un ocean încremenit, cu valurile blânde. În locurile mai priincioase, s’au desfășurat sate, cu livezi pline și căsuțe bune, supt copereminle de șindilă
