verzi, șiruri măiestrite de copaci se tot schimbă. În mijlocul arborilor plini încă de toată frunza lor, gospodăriile îngrămădite, casele de zid cu copereminte de țigle fac pe călător să se gândească la Apusul liber de tiranii rurale. Căci aici exploatatorul, ciocoiul, a fost străinul, Turcul, begul, și prin învierea națională, care a fost și o revoluție socială, a fost adesea dat peste graniță. Aceasta s’a întâmplat mai mult, și de mai multă vreme, în Serbia vecină. Păcat numai că aici acești harnici gospodari de țară n’au putut da în o sută de ani altă clasă conducătoare decât niște incapabili fără inteligență și cinste, fără idei conducătoare și fără niciun simț de răspundere[1].
Pe malul nostru, largi întinderi se desfășoară libere, cu lanuri nemărgenite și parageni, ceia ce arată marea proprietate, care a dat și satele mai rare și mai puțin frumoase ale șerbilor de odinioară.
De o parte și de alta, plutesc mori de lemn pe vase.
După un lung șir de frumoase păduri, pe un mal ridicat, stația vamală Gruia, lângă un sat mărunțel, presintă într’un singur front magaziile ei și vama. Între șlepuri văd unul rusesc, cu numele Chiliei pe dânsul, și, pe bord, un Calmuc urît, cu degetul în nasul său borchinos.
În față, câteva case de piatră înseamnă pe mal Raduievațul sârbesc. Doi soldați, unul în uniformă de infanterist german, cel alt în costumul obișnuit, albastru, cu bonetă cilindrică de aceiași coloare, păzesc la ponton. După ce ai văzut pe învingătorii lor, Bulgarii, acești soldați par frumoși și bine îmbrăcați.
- ↑ Așa era în ultimii ani ai Obrenovicilor, Ce s’a întâmplat pe urmă, știm cu toții 1916).
