care, cu alte temperamente și cu altă pregătire, și atunci ar fi fost cu putință.
Supt cele mai rele auspicii a început astfel noua legislatură. Un președinte de Consiliu, om de mari merite, dar care în Parlament se pierdea cu totul, spuind cu glas încet lucruri mai mult banale; un președinte de Cameră, scriitorul de mult talent care era Duiliu Zamfirescu, totuși un diplomat de carieră, roșu, nervos, gata să se arunce, luînd atitudini de campion, care trezeau la fiecare moment un imens scandal (o dată a promis unui deputat o regulare de socoteli îndată ce va termina de vorbit, și mi-am permis să-i observ momentul cînd trebuia să-și ție cuvîntul…); o majoritate de devotați, cari nu văzuseră în viața lor ce e o Adunare și cari credeau că datoria lor e să strige și să se arunce la orice provocare; un ministru de interne, d. Argetoianu, care cheltuia în zădar mijloace de îngrozire, incapabil să impuie, și credea că prin vorbe groase se poate dovedi geniul politic; un ministru ca d. Goga, care se și credea călare pe ducipalul dictaturii visate și se lua de păr cu oricine; un ministru al muncii, d. Trancu-Iași, a cărui jovialitate nu dezarma; iar, de partea cealaltă, o minoritate, unită ca”Opoziție Națională“ care, cu perfecta disciplină pe care o realizasem, pornea metodic la dărîmarea unui regim socotit ca uzurpator. De la începutul acestei obositoare sesiuni de vară, cineva care putea judeca împrejurările observa marea superioritate a acestei opoziții, și n-au trecut cîteva săptămîni fără ca ridiculul să se reverse larg asupra acelor cari apăruseră ca salvatorii țerii din anarhie și ca marii constructori sprijiniți pe asentimentul fanatic al mulțimilor idolatre. Se dovedea astfel încă o dată, și cu ce elocvență! că, totuși, oricare ar fi valoarea sentimentelor trecătoare, nu e nimic puternic, și nu e nimic durabil, decît ceea ce dă inteligența omenească, hrănită de tradiție și
