vremuri de sărăcie de episcopul Stavropolei. Dar în calea mea răsăreau necontenit zidiri, mari și mici, de la ctitoria domnească pînă la darul smerit al celui umil, „dinar al văduvei”, binecuvîntat pentru tragerea de inimă cu același dumnezeiesc dar al frumuseții, în care se vedea o înrudire, o filiație, o descendență, amestecată, totuși, cu necontenita tendință a rasei de a face și ceva nou, care se cerea explicată. Unde nu putea nemeri arhitectul fără inițiarea în trecutul nostru politic, care-i putea da el singur și scara cronologică și posibilitatea recunoașterii influențelor venite din schimbările de mediu, istoricul familiarizat cu acele vremuri gîcea, dintr-o firească intuiție specială. Astfel mi s-a creat în minte, răpede, o întreagă scară de derivație și, pe baza ei, un întreg sistem al artei românești care, pe urmă, corectat și întregit de cercetătorii de specialitate ca d. Gheorghe Balș a rămas ca bază a oricăror studii de amănunte. Nu mi se va ținea de rău că o spun și, dacă în discursul cu care a fost primit la Academie nu s-a pomenit nimic de substratul istoric pe care l-am dat unor investigații așa de merituoase, d. Balș, cu care voi colabora la opera franceză de revelare a artei românești din trecut, mi-a mărturisit amical cît de mult a putut păstra din rezultatele mele.
Copleșit de ceea ce izbutisem a înțelege și de ce puteam comunica altora, nu mă oprisem firește și la altceva decît la liniile generale ale arhitecturii și la unele considerații de pură estetică a picturii și sculpturii. Mai tîrziu numai, cînd voi recunoaște opera pe terenul, așa de nou, al iconografiei, pe care a îndeplinit-o un Mâle și un Gabriel Millet, numai atunci mă va preocupa și această lature, orînduind, ca președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, dominată pînă atunci de excursiile și dejunurile lui Kalinderu, magnificent și aici, ori de interesul tehnic al excelentului matematic Pangrati, o serie de spălături îngrijite care au ajutat esențial cunoașterea trecutului nostru
