două uși și un culoar, servitorii fiind cu urechea la războiul stăpînilor. Am răspuns foarte simplu și scurt, luînd un angajament pe care cred că l-am ținut: acela de a fi cel dintîi la muncă și la pretenții cel din urmă. În ce privește pe acestea, trebuie să mai adaug că și colegii au făcut, statornic, așa încît să nu le pot manifesta niciodată (1910).
Acuma, nimeni nu-mi putea opri publicarea memoriilor deși, o dată – și, acum de curînd, a doua oară – s-a încercat o discuție critică asupra lor. Puteam să reiau și colaborarea mea la Hurmuzaki, unde și d. I. Nistor va începe tipărirea decisivelor rapoarte ale consulilor austrieci. Din partea mea, am luat asupră-mi, ajutat de soția mea, care-mi făcea grelele traduceri din ungurește, corespondența cu orașele ardelene a Domnilor, boierilor și altor oameni de la noi. Pe urmă, după ce învățatul grec din Petersburg Papadopulos-Kerameus făcuse prin mine să i se introducă în colecție materiale de mult adunate, am luat, în mare parte după copiile Academiei, actele grecești relative la trecutul nostru, pe care le-am putut duce pînă către sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Patru mari volume noi se adăugeau astfel la adunarea actelor străine privitoare la istoria noastră.
Am spus că mi se dăduse un loc aici la Academie pe care nu căutam să-l fac mai larg. Cînd Sturdza – pentru a cărui aniversară alcătuisem un volum de Prinos, la a cărui dedicație a fost o discuție, fără rezultat, de două ceasuri, ca să mi se lase apoi mie redactarea ei, iar la prezintare am preferat s-o facă alții, – cînd el deci era în rele dispoziții evitam ciocnirea, așa încît nu mi s-a aruncat peste umeri regulamentul, ca forfotitorului doctor Istrati, și n-am fost trimes, pentru vreo propunere, „la calendele grecești”, ca Duiliu Zamfirescu, totdeauna gata să se „fandeze” cu un adversar căruia îi trimetea cartelul și apoi, cînd mai trecea
