În colțul vagonului unde mă așezasem am petrecut douăzeci și patru de ceasuri chinuitoare, fără a vorbi cu nimeni, aproape fără a pune nimic în gură. Noaptea era străbătută de lumini ciudate. În ziua următoare, trenul regal a trecut pe lîngă noi, ultimă expresie a catastrofei. Tîrziu, seara, mă coboram la Nicolina, și îndată, pe străzile murdare ale mahalalei, cele dintîi uniforme rusești apărură, în floarea pămîntului, cu lungile mantale măturînd praful. […]
Am găsit pe ai mei, fără prieteni în ceasurile grele, părăsiți după adăpostirea de cîteva zile în primitoarea casă a preotului Bobuleseu, cercetător istoric pasionat, într-un cămin de studenți, care fusese închis și devenise astfel unul din multele adăposturi ale refugiaților. Casa aparținea maiorului Bonciu, a cărui cea mai călduroasă dorință, manifestată mai tîrziu și prin amenințarea că ne va sparge geamurile, era să ne vadă plecați de acolo. Bună casă moldovenească, năpădită însă de ploșnițe. Peste o strădiță îngustă se pregătise cartierul primului ministru, casă de veșnică tristeță, în care, ca și cum n-ar fi fost în mînile lui nici o putere – totul trecînd în sama armatei, care și-a găsit un șef adevărat în calma siguranță a generalului Prezan, om de rasă —, nu intra un automobil, nu sosea un om la raport, afară de prefectul de poliție Corbescu, un Sosie al dlui Goga, blond, cu ochii albaștri, speriat […] În față, pe acea
