dacă urmează cu detestabilele lor metode, capitolele despre români, bulgari, unguri, albanezi și țigani. Volumul IV, care le cuprinde, a apărut, deși gata încă de la 1914, după 1916 numai, și m-am trezit, spre marea mea uimire și indignare, cu fiecare capitol înnădit în sensul luptei germane, înfierîndu-se în cel românesc „trădarea” regelui Ferdinand din cauza soției „engleze“, iar în Prefață se da explicația că, neputîndu-se găsi unii autori din cauza războiului, s-a făcut întregirea – ce întregire! – de nu știu ce „doctor“ bon à tout faire, cu părerea de rău, în ce mă privește că, legat de germani și „considerat de dînșii ca unul dintre ai lor”, i-am trădat și eu, partea mea de colaborație fiind păstrată numai din cauza valorii ei intrinsece. Voiam să fac un proces, dar mi s-a spus că-l voi pierde, după multă cheltuială, și a trebuit să mă mulțămesc numai cu scrisoarea publicată într-o foaie din Elveția germană și cu protestarea din revista mea franceză.
În tot acest timp, urmăream de aproape și eroica luptă a sîrbilor, cînd învinși, cînd învingători printr-o glorioasă reparație, pînă în ziua strîngerii lor din toate părțile, de bulgari, de austro-unguri și germani, și izgonirea lor cu tunul în epicul exod care i-a dus dincolo de brazda iubită a țerii lor.”Și dacă mor cei de azi”, îmi spunea urmașul lui Ristici la Legația sirbească, „să rămîie atîția cîți să poată duce lupta mai departe!”. La Craiova vorbeam de români și sîrbi în folosul răniților lor și celebram la Institutul sud-est european întoarcerea biruitoare a regelui Petru în capitala sa.
Astfel am ajuns la acea neprevăzută dată din august 1916, cînd o telegramă a lui Ioan Brătianu mă chema, în termini de o căldură frățească, la București, ca să-mi anunțe că în sfîrșit intrăm în luptă.
