al Sfîrșitului Obrenovicilor, despre cauzele căderii Imperiului otoman.
Și apoi, în ciuda sfaturilor oficiale, eu, care văzusem pe vremuri miile de luminițe aprinse de creștini cari-și făceau cruce și se rugau la proaspătul mormînt al regilor uciși, m-am abătut și la bisericuța din Palilula, acum pustie, unde, cu o coroană veștedă a reginei Natalia, două cruci de tinichea purtau scrise cu văpseală neagră numele „crai Alecsandar, cralița Draghina”.
În Serbia am putut vedea și pe omul care lucrase cu dibăcie pentru împăcarea popoarelor creștine din Balcani ca să le arunce asupra turcilor și să înlocuiască după victorie orice influență contrară prin aceea a rușilor săi: Hartvig.
Era o reprezintație de operă, destul de bună, rolul de căpetenie fiind ținut de o doamnă din societate, care consimțea să cînte pentru o remunerație de nimic, numai să aducă un folos țerii sale. Într-o lojă lîngă noi, lîngă fata lui mai în vrîstă, craniul golaș, între al lui Eschile și al lui Verlaine. În el fiersese războiul balcanic. Nu o dată privirile se întorceau către acela pe care numai o neașteptată moarte fulgerătoare l-a împiedecat să vadă, în războiul victorios contra monarhiei habsburgice, ultimul act, triumfal, al tragediei pe care istețimea lui o dezlănțuise.
Eu mă gîndeam însă la altceva decît la această instalare a hegemonieir rusești în Balcani. Mi se părea – și s-ar fi putut, dacă [în] lumea noastră oficială, în mintea căreia începuseră totuși a se ivi, mai ales la Ionel Brătianu, primele îndoieli, ar fi fost mai puțină rutină, mai puțin din obiceiul comod de a evita orice risc, ținîndu-ne de cei mai puternici decît noi – că prestigiul incontestabil pe care România îl cîștigase prin pacea de la București și prin menținerea tratatului, cu ajutorul Germaniei, contra poftelor austriece de revizuire a lui printr-un congres
