ochilor în care nu pricepeam noi cîtă putere de voință și de creațiune se cuprindea. Fiindcă aveam înaintea noastră, neînștiințați, pe cînd ar fi fost așa de firească, în toate clasele, o lecție pregătitoare, în care să se fi povestit, în legătură cu dînsul, care aducea atîta trecut de suferință, de luptă, de întemeiere și de glorie, în faldurii hăinuței ca a oricărui evreu zaraf din piață, întreaga istorie a creării, atît de mult și printr-însul, a patriei pe care o personifica mai elocvent decît toate frazele din manuale – iar noi învățam în acea clasă a patra după Treboniu Laurian, care începea de la zeul Marte și de la gemenii romani ai divinelor lui zburdăciuni! – pe însuși Ion Brătianu, președinte al Consiliului de miniștri și adevăratul stăpîn al țerii.
Pe catedră, Lupașcu, membru al partidului conservator, stătea neclintit. A nu ieși înaintea primului-ministru, a unui astfel de prim-ministru, i se părea, după cine știe ce măiestre combinații de club, o datorie de partid, neîndurător față de tiranicul „vizir”. De acolo, de sus, pe cînd Brătianu stătea modest în picioare înaintea băncilor noastre mutilate și a fețelor noastre mai mult curioase decît speriate, și deloc respectuoase, profesorul voi să „facă lecția”.”Fiindcă ești profesor, e de presupus că știi”, fu observația care-l opri de la ceea ce era să vie, adecă: desemnul pe tablă și necontenita întoarcere la cartea de pe catedră ca să fie vadă dacă în adevăr unghiul cutare e A și altul B.”Cheamă un elev, și nu unul din cei mai buni”.
Și, astfel, printr-o inocentă înșelare a ministrului, am avut prilejul să-i dovedesc, în calitatea falsă, că nu sînt „unul din cei mai buni”, cum că, dacă în tubul AB faci vidul de aer, obiectul C și obiectul D, deși au altfel o greutate deosebită, își pierd cu totul diferențierea.
Un semn din cap și, forma o dată îndeplinită, alaiul extraordinar, unic, s-a desfăcut pentru a întîlni în alte clase alți profesori, din fericire în adevăr alții, ba poate chiar
