care sînt alcătuite: acolo este un Bercu mic și o Feigă cu ochii mari, melancolici, pe care toată ziua o cheamă de pe drumurile unde își primblă neocupația mama, toată din valuri de grăsime și din rufe care flutură: Feigălă!
În casa lui Grecu din față, doamna zîmbitoare la apropierea bătrînețelor, despre care știu că a fost la mănăstire și că a furat-o soțul, alb acuma, cu căutătura serioasă și cu un fiu mare, meșter în a zugrăvi trăsurile și caii. Încolo, casa lui Placă, teribil polițai cu capul de apostol, bărbos și pleșuv, la care ultimul haiduc botoșănean, Codău, venise cu colinda și nu fusese cunoscut, dar care a isprăvit totuși în beciurile poliției; „cuconul Costachi Placă”, al cărui fiu Otto se întorsese din străinătate cu cel dintîi cilindru pe care l-am văzut, iar pe altul, Iancu, mi-l aduc aminte cum, nebun, cu cuțitul în mînă, urmărea prin marea curte goală pe nenorocitul său tată, apoi casa”Mișoloaiei”, bătrîna văduvă a lui Mișolu, Mișoglu, cu numele turco-macedonean, a fiicei ei, Natalia, măritată cu măruntul, vioiul Toderiță Boian, cu ochii vii de șoarec și musca supt bărbie, care, cu banii strînși de la fiecare proprietar, a prefăcut Botoșanii băltoacelor, în care se înfundau trăsurile, în orașul bine pavat, cu trotuarele de asfalt care nu stătea în urmă decît doar lașului. De partea cealaltă, casa lui Mavromati, cu amenințătoare lătrături de javră din desișuri și, între copiii mai tineri, printre pomi, marii ochi verzi ai vecinului Hulubei. Dar dincolo de gard nu era voie să te joci cu nimeni și cei dintîi ani ai unei copilării fără soare n-au cunoscut, afară de întîlnirea cu caracterul, nu întru toate asemeni, al fratelui,, tovărășia cu nimeni, așa încît și pentru viață m-am învățat a umbla singur. Mai departe, începea necunoscutul, taina, lumea rurală, aceea, unde cine avea tată sau frați mai mari mergea să facă, la 1 Mai, armindenul, pe verdeață, cu friptura de miel înainte, în zilele cînd aerur îmbălsămează și fiecare ascunziș de frunză cuprinde un
