Veneția-mi dăduse pînă la luarea Constantinopolei de turci în 1453 tot ce cuprinde, afară de atît de îmbielșugatul, dar nestrăbătutul Archivio Notările, în care, între hîrtiile notarilor, ce nu se poate găsi! Același lucru pentru Milano, pentru Genova, în care nu am mai lucrat niciodată.
Pe scurt timp am revenit la Roma, pentru socotelile pontificale, care cuprind și atîta cu privire la oaspeții răsăriteni întreținuți de Sfîntul Scaun. Ministru al României era atunci d. Alexandru Lahovary, și nu pot să uit atențiile nesfîrșite de care m-am învrednicit de la acest om de o atît de aleasă cultură și de o delicateță sufletească așa de desăvîrșită: am ajuns a fi la gazda mea modestă un adevărat și mare personagiu pentru că în fiecare seară apărea jos portarul în uniformă aducîndu-mi cele mai proaspete gazete din țară. Secretarul de legație era Duiliu Zamfirescu, cu privire la care, în cercul celor trei din București, influențați și de nedreptul articol al lui Gherea despre”Pesimistul de la Soleni”, auzisem numai ce se poate mai rău și a cărui literatură, puțin artificială, nu corespundea întru toate gustului meu: prea multe vînători în fracuri roșii, prea mult exotism legat de viața însăși a autorului diplomat, prea multe amintiri de la Macedonski unite cu influențe de la”
