cetitori, încălzită de amețeai, cu serviciul făcut cum se putea, dar cu temuta autoritate a dlui Ioan Bianu, șeful, care apărea cu ochii de pisică pînditoare, dîrz în păr, supțire în mustăți, ca să prindă cea mai mică abatere a funcționarului sau a cetitorului, fie și un coleg, căci Bianu trecuse de la Sf. Sava la Universitate, și apoi, dă Doamne bine de ce predică, uneori publică, avea să sufere! Sala de lectură s-a mutat apoi sus, în casa de alături, căpătată mai tîrziu și niciodată, chiar cînd erau bani, pusă bine în rînd cu vechiul sălaș; la biblioteca aceasta, de o înțeleaptă organizare și de o întrebuințare comodă, s-a adaus prin voința lui D. A. Sturdza și Biblioteca Centrală, odată la școala de la Sf. Sava și care se muta, ca un simplu particular, din casă cu chirie în altă casă cu chirie, supt o conducere ca a lui C. Dimitrescu-Iași, cel mai puțin gospodar dintre boemi, ca să se constate apoi că nu e loc și să rămîie închisă cu lunile, cu anii. Dar legătura așa de strînsă dintre tot ce am putut face în atiția ani și acest binefăcător așezămînt, fără care, adecă creatorul și conducătorul ei, mă întreb dacă s-ar mai fi putut face știință românească, în istorie ca și în filologie, nu s-a rupt niciodată.
Între profesorii cari lucrau – și la cari, cu obișnuita recomandație, se adăugeau și unele tipuri curioase, ca fiul din dragoste singură al lui Bălcescu, Bonifaciu, care se chema Florescu și care, distrat, întreba în franțuzește pe oricine, necunoscut, și pe mine, cîte ceasuri sînt – și între bibliotecari s-au stabilit răpede relații de adevărată și deosebită prietenie, care a dus și la spornice colaborări.
Era acolo ardeleanul Ștefan Pop, care e azi director la Sf. Sava, lîngă d. Obedenaru poet macedonskian, care pătrunsese și în bine păzitele Convorbiri, cu „fiorii morbizi, fosforescenți” care „în trupuri de adolescenți aprind zvîcnindele artere”, și enormul liric, blînd ca un prunc,
