cari făcusem cunoștință: A la derecha, a la izquierda[1], cele dintîi cuvinte spaniolești care mi-au sunat în ureche. George Sand, frumoasa doamnă cu ochii mari și părul negru încrețit pe tîmple, m-a dus în Veneția lui Orio Soranzo și am netezit și eu, ca și iubitul Giovannei, ogarul cel alb al patricianului, dar uneori tot cu dînsa, în Simon, am intrat în satele din bogatul Berry al nașterii sale. Alsacia cu evreii ei superstițioși – ce frică-mi era, și de aceea receteam pasajul – m-a făcut să mă înfior de strigătul la spate care anunță, cum spune Daniel Stern, moartea apropiată și de fantomele albe în care se prefăceau pe malul gîrlii cămășile atîrnate. Mă scuturam de frigul viscolelor scoțiene care fac să piară cu grămada turmele și uneori și păstorul împreună cu dînsele. Emile Souvestre îmi deschidea interioruri de provincie franceză în care era atîta liniște și măsură și frică de orice lucru nou. În povești de marinari am ajuns să cunosc toată mecanica vasului amiral și m-am ferit și eu să nu calc teribilele porunci ale căpitanului. Champfleury m-a condus în sălile de gimnaziu francez, pline de învățătură pe de rost și de multă obrăznicie copilărească, de care suferea de-mi era așa de milă – și-mi este și pînă acuma – bietul profesor Delteil, și în Dijonul burgund de alaltăieri, în care sînt cămătari așa de nemiloși ca Blaizot, de trebuie ca un biet dogar să-și culce copiii cei mulți într-o biserică părăsită, făcîndu-le paturi din poloboace, dar, după o masă bogată, Dumnezeu l-a pedepsit – și-mi părea bine și mie —, făcîndu-l să urle în visurile rele cînd pisici fioroase se aruncau asupra lui și-l sfîșiau. Împreună cu același camarad de rătăcire am mers în colțuri de țară franceză unde răutatea de Madame Brodard „la mère”” tortura bătînd cu vergi copilul, care s-a vădit o copiliță, al organistului german, pentru o muzicuță dată în apă de alții și mica ființă blondă, a murit în chinuri, iar
