neobositul războinic, găsise, în sfîrșit, suflete care-l uimiau prin puterea lor tăcută și fără trufie.
Turcii știau însă drumul spre Tîrgoviște. Aici măcar ei se vor fi așteptat la o adevărată luptă, dînd un folos sigur și trainic. Cetatea stătea însă moartă și pustie: nici guri de tun, nici apărători, nici locuitori măcar. Vlad nu era aici. Dar fapta lui se văzu îndată, cînd în apropiere de oraș se deschise înnaintea Turcilor întinsa cîmpie a țepelor. Mii de oameni — acum oase negre, în care, după ce corbii rupsese cu pliscurile de fier, paseri mărunte ciupiau din cuiburi verzi, ca de supt strașina unei căsuțe fericite — stăteau în șiruri lungi, luptători învinși împotriva morții; erau între ei ostași ai Islamului, țerani de la Dunăre, femei, copii și, mai presus de toți, Hamza, subașa mort al Giurgiului ars, purtînd încă pe ciolanele sale mucede zdrențe de catifea roșie. Sultanul trecu înnainte, turburat de gînduri rele.
Unde era Vlad? Pe un trist drum, la capătul căruia nu era nici-o cinste pentru dînsul, nici-un folos pentru neamul întreg!
El aflase, prin ștafete răpezi, că Ștefan Moldoveanul, care părea că și-a oprit drumul pe malul drept al Siretiului, a trecut apa la vadul cel mai apropiat, a răsărit îndată peste Prut și s’a oprit înnaintea Chiliei, înnaintea cetătii celei nouă făcută de Ungurii lui Iancu-Vodă pe uscat, în fața
