Vlad nu era dintre aceia pe cari-i răstoarnă o adiere a poftelor altuia. Dușmanul fu bătut și prins. A fi în mînile lui era să fie cineva în ghiarele morții, și Dan peri. Vlad, respectînd într’însul neamul său însuși, nu-l înfipse totuși în țepile aurite pe care le gătia osîndiților de cinste. Țepile stăteau înnălțate în cîmp pentru ceilalți prinși, chiar pentru femei; pe Dan îl aștepta, lîngă groapa căscată, călăul cu toporul. Bietul tînăr își ascultă întăiu prohodul, slujit de preoți înspăimîntați; apoi capul său se rostogoli în mormîntul care primi în clipă și trupul ciuntit.
Acum Vlad, scăpat de o grijă, ceru Brașovenilor pe fugarii ce se putuse strecura pănă la dînșii. Ei se codiră, căci Dan fusese bun pentru dînșii și li dăduse tot felul de răsplătiri. Atunci el întoarse răul ce i se făcuse, cu o dobindă potrivită cu strașnicile lui porniri. Spre sfirșitul lui August, el intră în Țara Bîrsei, a cărei capitală e Brașovul, arse satele, călcă sămănăturile în picioarele cailor, tăie, fripse, spîrcui și mai ales trase în țapă pe cine-i iesia înnainte, necrutînd nici-o vrîstă, nici-o slăbiciune, nici-o frumuseță, împlîntîndu-și, rînjind, mînile și în sîngele neamului său, al Romînilor din Ardeal. El însuși, sau o altă ceată de ostași, care va fi trecut prin pasul oltean al Turnului Roșu, merse spre Sibiiu ca să dea o pedeapsă tot așa de neomenoasă celor ce dăruise locuință și hrană lui Vlad Călugărul. Voevodul Ardealului era dus prin alte locuri, în frămîntările ce zguduiau Ungaria, și grozăviile acestea se săvîrșiră în toată siguranța.
