pe Rege să dea fugarului mai mult decît un colț pentru odihna lui și ceva venituri din care să se poată hrăni. Însă, orî-cum, învinsul din Camenița stătea Domniei celei nouă ca un spin în ochi, el putea fi întrebuințat cine știe de cine și în ce împrejurări. Pănă la peirea lui, Ștefan nu aduna în el toate drepturile de stăpînire ale vechii dinastii, nu era singurul moștenitor al țerii Moldovei.
Împăcarea cu vecinii de la Răsărit se zăbovi doi ani în capăt, pănă în primăvara anului 1459. Ștefan o grăbise pe o cale care se dovedise totdeauna sigură, aruncînd prin vadurile Nistrului în Polonia călăreții săi prădalnici, tăind legăturile între cetatea Hotinului, care avea nevoie de hrană, de fîn, de lemne, și orașul de dedesupt, oprind răspunderea vămii ce se obișnuia să se ridice aici, gonind pescarii ce veniau din Hotin la Nistru. Măsuri împotriva lui nu se puteau lua: și în 1457 și în 1458 urmează războiul Craiului împotriva Cavalerilor Teutoni, departe în Prusia; Casimir se mai gîndia apoi să se amestece, pentru a mai căpăta o coroană, în Ungaria, unde regele Ladislas murise, și o parte dintre magnați ridicaseră pe Matiaș, fiul cel mai mic al lui Iancu-Vodă, — care Matiaș era pe atunci un băiețaș de vre-o cincisprezece ani și se găsia în mîni străine. Astfel se ajunse la pace.
Veniră ca s’o încheie, la Nistru, unde Ștefan se oprise cu o mică oștire, cuprinzînd pe toți boierii săi de căpetenie, la Overchelăuți («Owerkielowicze»),
