Clipa de rușine, durere și primejdie la care se gîndia abia cu două săptămîni în urmă, cînd încheia legătura cu Muzilo, sosise răpede. Polonii primiau un oaspete costisitor în țerile lor, deprinse a adăposti domnești pribegi.
Boierii cari-l slujise pănă acum se desfăcură de o dată de dînsul. Mitropolitul Teoctist lăsă în plata lui Dumnezeu pe prietenul fără noroc, și, luînd cu el mirul sfînt ce se turna pe creștetul Domnilor, după cum odinioară proorocul Samuil făcuse prin ungere cu mir din Saul, un rege al Iudeii, el ieși pănă la Siretiu înnaintea lui Ștefan. Aici, în locul zis Direptate pentru că aici se țineau poate judecățile cele mari de către Voevozii ieșiți la cîmp, supt cort, pentru ca să audă plîngerile oricăruia dintre supușii lor, el săvîrși între suliți, nu fără oarecare sfială, slujba ungerii Voevodului.
Ștefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinții ce cîștigase de două ori asupra unui ucigaș și hoț de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al țerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd și judecind pretutindeni, cîștigînd lesne pe fugarii îngroziți, ce veniau să i se închine tremurînd.
Venise ca Domn pașnic, în înțelesul lui Alexandru-cel-Bun, așezînd pacea pe roadele războiului, și gata să le apere cu armele.
