Polonia i se zicea Olechno. Boierii, deprinși să aibă asupra lor un urmaș al vechiului neam domnesc, îl primiră cu bucurie, și cei mai de samă dintre sfetnicii lui Ilie și lui Ștefan se găsiau lîngă nepotul lor, ultimul coborîtor legiuit al lui Alexandru-cel-Bun: la Roman în Maiu, la Suceava în Iunie 1449. Legătura între copil și Poloni era așa de firească, așa de asigurată, încît nici nu mai fu vorba de a se face noi învoieli și jurăminte.
Dar Iancu-Vodă era din nou destul de puternic pentru ca să înlăture din Scaunul Moldovei o păpușă leșească. Bogdan veni pe la dînsul, și unul din păsurile de către Ardeal ale Moldovei lăsă să treacă, în toamna aceluiași an 1449, o mică ceată care venia să vîneze noroc pe plaiuri. Boierii lui Alexandru strînseră puteri pe care le trimeseră îndată împotriva năvălitorului, care tăgăduia nepotului său dreptul de a domni, cîtă vreme trăiește el, Bogdan, fiu al marelui Alexandru. Cele două cete se ciocniră într’o zi rece de Octombre, la 12 ale lunii, în preajma satului Tămășeni, lîngă apa Moldovei. Bogdan se dovedi, de la această întîie încercare, un cuceritor de biruințe. Pe cîmpul de luptă rămaseră doi însemnați boieri, tînărul Oancea, ginerele lui Iurghici și care fusese Logofăt încă supt Ștefan, și Costea, fiul lui Andronic, care slujise și pe Petru-Vodă.
Alexandru, primind vestea cea rea, rămase touși în țară. În zadar intrâ Bogdan la învoială cu starostele Cameniței și al întregei Podolii, stă-
