Sari la conținut

Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/299

Această pagină nu a fost verificată

frumoasa biserică, locurile care-i văzuseră jocul de vitejie. Învîrtise în mîni ca ale Făt-Frumosului care glumește cu armele grele ale zmeilor, un buzdugan ieften, tăiat din trunchiurile străvechi ale codrului. El străbătuse în peșteri ca să ucidă urșii, așa precum alții de vrîsta lui prindeau fluturii strălucitori de-asupra florilor pajiștei. Meșteșugul luptelor cu oamenii răi îl învățase de la arhangheli trimeși de Dumnezeul ce plînge de suferințile săracilor, și, ca să nu sperie pe copil cu penele lor de aur orbitor, ei se făcuseră a fi doi moșnegi, adecă doi moșnegi de la țară, cu căciulile nalte și drepte, cu pletele și barba căzînd în valuri de argint, cu ochi cari văd adînc în amintirile zilelor moarte, cu vorba cuminte și înceată, venind totdeauna de foarte departe, — așa niște moșnegi cum va fi fost sus pe Scaunul de aur în hainele-i de mătasă încheiate cu pietre scumpe Vodă Alexandru-cel-Bun.

Cînd s’a făcut mare și a început luptele lui drepte și bune, nici-un colț de țară n’a rămas nesfințit de biruințile lui sau de suferințile cu care le plătia. În scorburile acelea mari de lîngă Baia s’a adăpostit el, singur-singurel în codru, pîndind pe Unguri meniți peirii. Scările acelea tăiate în stîncă au fost făcute pentru dînsul, care căuta vîrful muntelui. Colo la Voronețul din Bucovina, la Dobrovățul din Vasluiu, a stat el la ușa sihastrului ce se ruga pentru toți oamenii și de la care voiâ sfatul cel mai bun ca să mîntuie țara, ai cărei apărători