decît atîta. Ca tot ce nu era de nevoie în biserică sau pe lingă biserică, ea nu s’a tipărit, și ea se află numai în două manuscripte — dacă ele nu sînt chiar unul și același —, așa încît n’a avut nici-o răspîndire.
III. ȘTEFAN-CEL-MARE ȘI ȘCOALA LITERARĂ NOUĂ.
A trecut apoi mai bine de jumătate de veac, și numele lui Ștefan-Vodă nu s’a mai pomenit în scrise romănești. Bucovina intrase în stăpînirea Austriei, și măsurile de orînduire a mănăstirilor luate de Împăratul Iosif hotărîseră că în mănăstirea Putnei vor locui numai douăzeci și cinci de călugări, romîni și, de-acuma ‘nnainte, firește și ruteni.
La 1812 se întorcea însă în Moldova Gheorghe fiul protopopului Lazăr Asachi, după ce învățase în Roma multe lucruri și se încălzise de un foc patriotic pe care nu-l aveau mulți pe această vreme. Gheorghe Asachi era și un poet, un puternic și mîndru poet, care vorbi în versuri de lucruri pe care cetitorii le găsiseră pănă atunci numai în cărțile de istorie și de limbă ale Ardelenilor, din care se trăgea neamul mamei lui.
Dar din avîntul tinerețelor lui Asachi nu rămase decît hărnicia. El tipări un chip al lui Ștefan-cel-Mare după acela de la Putna, făcut din nou in zile tîrzii; el înfățișă într’un tablou pe Ștefan dînd în clipa morții sfaturi înțelepte fiului său; el cîntă și în romănește și în franțuzește — și
