Pagină:Nicolae Iorga - Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/289

Această pagină nu a fost verificată

Putna, unde au stat, în turnul de de-asupra porții, pănă la Cazacii prădalnici de supt Domnia lui Constantin Cantemir și pănă la egumenul doritor de petreceri, care, la o benchetuială cu oamenii domnești, a stricat la beție minunea de păhar, «ce era în chipul marmurei albe și a farfuriei». Tot el se face a ști că Regele Casimir ar fi dat lui Tăutu cîndva Ținutul pentru care Ștefan se lupta cu Polonii.

Dimitrie Cantemir, marele învățat de pe acest timp, nu înțelege și nu iubește pe acela către care trebuiau să se îndrepte cu deosebire ochii unui Domn moldovean ca dînsul, care doria să înnoiască pentru țara sa trecutul de liniște și de mîndrie. Istoricii din Ardeal, cari se iviră în a doua jumătate a veacului, nu coborîră nici-unul din ei asupra lui mai ales dragostea ce o aveau pentru neamul romănesc întreg, pe care voiau să-l înnalțe strălucitor, curățit de rugina trecătoare a clevetitorilor, în lumina prețuirii tuturora. Poeții de pe atunci erau deprinși a scrie, după modeluri franțuzești mai ales, mici flecării sunătoare și bine gătite, asupra iubirilor ușoare și legăturilor puțin trainice și adevărate dintre oameni. Trecutul nostru a fost mai totdeauna închis acestor cavaleri de ietac, mai lungi în bărbi decît în gînduri, și unul dintre dînșii, Matei Milo, a cutezat — în nepriceperea și ușurința lui — să apropie pe Alexandru-Vodă Moruzi, un Fanariot cu anul al Turcilor, de măreața umbră argintie a lui Ștefan străbunul. ==