Împrejurările erau din cele mai potrivite pentru această măsură de asigurare. De mult încă Țarul Ivan pîndia Ținuturile mărginașe ale Litvaniei, pe care ar fi voit să le adauge la stăpînirile sale. El era un Domn drept-credincios, ortodox, și mulți dintre puternicii Litvaniei, cei mai mulți dintre locuitorii acestei țeri erau și ei de această lege, și simtiau aceasta cu atît mai tare, cu cît Alexandru prinsese a prigoni pentru ortodoxie, căutînd să cîștige țara sa pentru Scaunul din Roma. Nici soția lui, Elena, fata lui Ivan, nu scăpă de îndemnurile, une ori amenințătoare, al Regelui, care, între atîtea greutăți de pe lumea aceasta, mai găsia vreme pentru a urmări mîntuirea sufletului supușilor și familiei sale pe lumea cealaltă. Ivan se umplu de mînie cînd auzi ce-i sufere fata la Curtea ginerelui catolic. Ciocniri începură să se întîmple la hotare, vestind un războiu crîncen.
Ștefan ținea întăiu cu Ivan, care era de legea sa și care ridicase încă din 1498 pe Dimitrie, fiul fiului său și al Elenei din Moldova, la rangul de moștenitor al său. Soliile curgeau și acum necontenit de la Suceava la Moscova și de la Moscova la Suceava. În 1498—9, Țarul mijlocise, prin oamenii săi Bersen și Balița, ca să se încheie pacea, care ținea de atunci între cuscrul și ginerele său. Cînd dușmănia între Ruși și Litvani începu să se cunoască, și Ivan și Alexandru, unul în puterea înrudirii, cellalt în puterea legăturii din 1499, cerură ajutorul puternic al Moldoveanului, Ștefan
