Puhoiul, în Ținutul Lăpușnei, tot peste Prut.
În toamnă Domnul stătu de fată la cea mai mare serbare bisericească din toată vremea stăpînirii sale. Încă după luarea Chiliei, în 1465, el se gîndise a mulțămi lui Dumnezeu, stăpînul biruinților și Domnul oștirilor, prin înnălțarea unei mănăstiri care să întreacă pe celelalte toate cîte împodobiau pămîntul Moldovei: Rădăuții Bogdăneștilor, bisericuța, care primi cele d’intăiu morminte de Domni, egumenie cu dreptul de episcopat; Neamțul lui Petru Mușat și al celui d’intăiu Mitropolit moldovenesc, Moldavița lui Alexandrucel-Bun, Bistrița aceluiași Domn, unde începuse să se scrie cea d’intăiu cronică; Pobrata, mănăstirea din Poiană, pe care urmașii lui Alexandru-Vodă o acoperiră de daruri, precum se zice că făcuse, mult înnainte de dînșii, Ștefan fratele lui Roman, ctitorul cel d’intăiu al mănăstirii. Pentru ctitoria sa, Ștefan alese o vale de rîuleț limpede, coborîndu-se în susur blînd din culmile bogat împădurite, care sînt muntele acestui unghiu bucovinean. Apa zglobie a Putnei își găsește răpede sfîrșitul în cursul iute al Sucevei, și aceasta duce la Capitala Moldovei din vremurile mari. În acest pașnic unghiu de țară, unde gîndul rugăciunii se desface de o potrivă din înnălțarea către cer a muntelui, din adînca pace măreață a codrilor și din șoapta neobosită a apei trimeasă ca o bine-
