Nistru și Prut. Călăreții Domnului se luară în pripă după călăreții Hanului, cari căutau acum vadul, totdeauna depărtat, pe unde să fugă. În locuri strimte, trecători ale codrilor, se ciocniră Romînii cu săbii și Tatarii numai cu arcurile. Norocul fu al boierilor și Curtenilor noștri, cari nu știau, ca Polonii, de haine frumoase și de petreceri; apărători aspri ai unui pămînt sărac. Fugarii pripiră atunci spre apa de hotar, dar, pănă a nu o vedea înnainte, în Ținutul Sorocei de mai tărziu, ei fură ajunși din urmă. O cumplită încăierare se încinse în dumbrava de lîngă satul Lipnic, unde-și avuse Curțile boierul Vîlcea al lui Alexandru-cel-Bun, un vechiu fruntaș al Sfatului. Nu numai că Hanul fu bătut cu desăvîrșire și că pe pragul de ieșire îi fu măcelărită o bună parte din gloată, de mîni răsplătitoare, dar fiul lui poate, și de sigur fratele, anume Eminec, căzură în robie, în ziua de 20 August, cînd Moldova fu răzbunată.
Mulți se bucurau pe această vreme, între păgîni și între creștini, la banii cu cari se răscumpărați, une ori foarte scump, cînd era vorba de oameni însemnați, robii de războiu. Tatarii mai ales făceau un adevărat negoț cu aceștia, și, într’o măsură ceva mai mică, Turcii de la graniță. O aruncătură de funie norocoasă putea să aducă astfel o bogăție.
Dar Ștefan nu înțelegea lucrurile astfel. El nu se ducea peste graniță la nimeni ca să prindă oameni și să-i vîndă. Dacă prădase în Polonia, făcuse
