Aveau în fruntea lor un Han, Împărat al împăraților pentru dînșii, al cărui palat de corturi de pîslă era astăzi într’un loc, mine în altul. Prădăciunile lor țintiau pe rînd cele patru unghiuri ale lumii. Mulțimea Tatarilor urîți, cu fața galbenă brăzdată încă din tinereță de adînci săpături, cu ochii mărunți, înfundați de amîndouă părțile nasului cîrn, cu părul rar și aspru, cu buza de sus spînă, se hrănia din bogățiile tuturor vecinilor, îngrămădite prin furtișaguri învingătoare în satele lor murdare, cu bordeie nevăruite, în care numai robii munciau păzind turmele, culese în jafuri. Hanul, într’o locuință ceva mai răsărită, primia darurile mîrzacilor, cari erau boierii tatari, și birul învinșilor. Aceștia erau Tatarii, — dușmanii cei mai grozavi ai tuturor celor ce nu se pot apăra.
Ei n’aveau, la dreptul vorbind, o țară, și nici nu-și recunoșteau vre una. Ei, oamenii, erau și tara. La un loc, toți se mîndriau cu numele strălucitor al Hordei de aur. Însă Rușii, pe cari-i ținuse odată supt biciul lor, scăpaseră de robie și îngustau necontenit raza de stoarcere a foștilor lor stăpîni. Pămîntul tătăresc intrase tot mai deplin în mînile acelor ce-l lucrase și pănă acum pentru a-și ținea viața și a hrăni pe marele Împărat păgîn. În mijlocul nenorocirilor, Horda se desfăcu în bucăți. Tatarii așezați în peninsula Crimei!, căreia bătrînii noștri îi ziceau Crîmul — un colț zîmbitor de stînci și grădini în bătaia valurilor calde ale Mării Negre — făcură o Împărăție deosebită pentru agera lor
