Este adevărat că de la o bucată de vreme Kant s’a înspăimântat de excesele din Franța. Ca și Johannes von Miiller, marele istoric elvețian, care întâiu căutase să se fixeze pe lângă Frederic al II-lea, care a spus că lucrarea ce i-o închinase n’are nimic original și omul i se pare mediocru, a arătat simpatie pentru Revoluția francesă, și, numai, cum Revoluția francesă nu se făcea cu apă zaharisită și foi de trandafiri, atunci a fost contra ei și la Berlin, când erau Francesii acolo, a ținut o cuvântare, în limba francesă, despre Frederic al IT-lea și Napoleon, în care Frederica apare ca un fel de Ioan Botezătorul, anunțând apropiata apariție a Mântuitorului, care era Napoleon.
Kant era sufletește, ca raționalist și umanitarist, în același curent ca și Revoluția. In odaie la dânsul, se vedea un singur portret, al lui Rousseau; nu al eroilor germani din evul mediu și nici al lui Frederic Barbă Roșie, ci al Genevesului pribeag, care strecurase în sufletul contemporanilor otra'/a ideii că massele
