a lui Buda în stil indo-elenic), și de obiecte mărunte (câteva sculpturi bizantine) e din cele mai fericite. Vechea școală sienesă e foarte bine represintată și un Giovanni Bellini, un duios Cima da Conigliano se află lângă un Tintoretto, un Tiziano, un Coreggio, lângă un foarte expresiv Francabigio, — splendidă figură cu bogatul păr roșu— din secolul al XVII-lea. Din epoca începuturilor, Madona lui Nino Pisano are un zimbet aproape frances; o delicateță mai obișnuită acolo e în grațiosul profil al femeii sculptate de Mino da Fiesole. Curios, fără grații căutate, de o medievală tristeță, cu spinii din frunte și rănile din palmă, Cristul lui Botticelli amintește cutare cadaverică și sângeroasă visiune din Portugalia. Nu știu dacă două mici scene din viața Sf. Nicolae din Tolentino se pot în adevăr atribui lui Rafael: gruparea e stângace și gesturile rude. Tiziano, Giorgione și Sebastiano del Piombo s’au unit pentru o puternică scenă religioasă în trei figuri. Câteva foarte puternice scene de Giambattista Tiepolo. Școala flamandă are un ipotetic van der Weyden, cu o sfâșietoare coborâre de pe cruce, în care Dumnezeul mort e de o aprigă realitate, o fragedă Madonă de Quentin Massys. Pe lângă un portret, Rubens are întâlnirea între Henric al IV-lea înfrumusețat și întinerit cu mireasa lui Maria de Medicis, ascunsă supt legenda biblică a Abigaelei aducând daruri lui David. Portrete de Van Dyck și scenete de Teniers. Dar pictura olandesă are aici un colț al lui Rembrandt care dă Museului o mare importanță între toate colecțiile de artă: trei din cele mai frumoase portrete de dânsul sânt aici într’o cămăruță ascunsă, care samănă ca acelea pentru care acasă la el zugrăvia marele maestru al tuturor tainelor, iar lângă dânsele pânza, incomparabilă, a Visitației. Dintr’un adânc, imens fond de umbră neagră, sprijinit pe o arhitectură clasică și deschis asupra unui vag oraș fantastic se desface într’o izbitură de clară lumină un grup de îmbrățișare: o bătrână care întâmpină pe tânăra ei ruda. Licăriri din aceiași limpede
